Dr. Marius TĂNASĂ, Brașov

    Infecția VHB este cunoscută de multă vreme. Prima epidemie care se bănuieşte a fi datorată infecției VHB este descrisă în 1885 la Bremen (Germania), după o campanie de vaccinare antivariolică, ulterior fiind descrisă o altă epidemie în rândul militarilor americani și australieni, în 1944, cu ocazia vaccinării antimalarie a trupelor. Abia după 1970 a fost izolat AgHBs, care a fost denumit inițial antigen Australia.
Până în urmă cu 20 ani, purtătorii asimptomatici de VHB erau considerați „purtători sănătoși de VHB”. Afirmația este falsă. Dacă facem analogia cu pacienții cu infecție HIV, dar care nu prezintă încă simptomatologie clinică, ar însemna să-i considerăm și pe aceștia sănătoși. Prin urmare, ambele infecții virale cronice au potențial evolutiv spre complicații și chiar deces. Studiul REVEAL a demonstrat legătura dintre încărcătura virală VHB și posibilitatea de evoluție spre ciroză hepatic

[ sau hepatocarcinom. Din acest motiv pacienții cu infecție cronică cu VHB trebuie monitorizați, pentru a identifica momentul optim pentru începerea terapiei antivirale. În acest mod se poate preveni evoluția infecției spre complicații ale bolii.
Diagnosticarea infecției VHB se face cu ajutorul unor markeri serologici disponibili în orice laborator de analize în prezent. Astfel, AgHBs poate fi depistat cu mai multe tipuri de teste de laborator, inclusiv teste rapide. Prezența lui în serul pacientului semnifică infecția acută sau cronică. În cazul în care AgHBs este negativ este utilă determinarea anticorpilor antiHBs. Dacă aceștia sunt pozitivi semnifică faptul că pacientul prezintă imunitate față de infecție, fie că este dobândită natural (prin trecerea prin infecția acută), fie dobândită postvaccinal.
Alt marker serolocic utilizat sunt anticorpii anti HBc-totali, a căror prezență indică faptul că pacientul a trecut prin infecția acută (acești anticorpi sunt negativi la cei ce au dobândit imunitate prin vaccinare). Pentru a stabili diagnosticul de infecție cronică, cu VHB, este necesar ca pacientul respectiv să fie găsit cu AgHBs pozitiv în mod constant timp de şase luni.
Odată stabilit diagnosticul de infecție VHB avem nevoie și de alte instrumente pentru a monitoriza pacientul, dar și pentru stabilirea indicațiilor terapeutice. Astfel, nivelul transaminazelor serice (ALT/AST) este util pentru a stabili dacă pacientul are indicație de a face tratament antiviral. Nivelul crescut al transaminazelor ne indică faptul că investigațiile trebuie completate pentru a decide începerea terapiei antivirale (pacienții vor face biopsie sau fibromax pentru a cunoaște răsunetul histologic al infecției, dar se va determina și nivelul încărcăturii virale). De mare importanță sunt și ecografia abdominală (pot fi evidențiate tumori hepatice), markerii tumorali, electroforeza proteinelor și altele, care au rolul de a stabili un diagnostic cât mai corect.
În situația în care nivelul ALT/AST este normal se recomandă monitorizarea pacientului, acesta fiind în faza de imunotoleranță sau de control imun al infecției, situații în care tratamentul antiviral nu este indicat.
Pacienții cu infecție cronică VHB vor fi monitorizați, atât anterior terapiei antivirale, în timpul terapiei, dar și după terapie. Monitorizarea în timpul terapiei este firească și ușor de acceptat de pacient, mai ales datorită faptului că pot apare efecte adverse, există evaluări periodice pentru reavizarea dosarului de tratament, sau simplul fapt că pacientul trebuie să se prezinte lunar la medic pentru rețetă.
Pentru pacienții care nu urmează tratament este, însă, mai greu de acceptat să vină periodic pentru monitorizare și reevaluare. Pacienții care nu prezintă nici un fel de manifestare clinică au senzația că e o pierdere de timp o vizită la cabinetul medical. Chiar atitudinea unor medici care-i diagnostichează drept „purtători sănătoși” îi face pe acești pacienți să uite de importanța monitorizării. Faptul că tratamentul antiviral s-a încheiat și pacientul a avut un răspuns bun la tratament, în cazul infecției VHB cel puțin, nu trebuie să-i facă pe pacienți să neglijeze controalele medicale periodice.
Totuși, controalele periodice, chiar dacă pacientul nu are indicație de tratament antiviral în momentul respectiv, sunt importante. VHB are potențial carcinogen, o parte din pacienții infectați putând dezvolta hepatocarcinom. Organizația Mondială a Sănătății consideră că VHB este, după tutun, cel mai important agent carcinogen. Pe de altă parte, hepatocarcinomul reprezintă a treia cauză de deces asociată cancerului și reprezintă 70% din cancerele hepatice primare. Mai mult de jumătate din hepatocarcinoame sunt datorate infecției VHB.
Anual se înregistreaza 328.000 de decese datorate hepatocarcinomului asociat cu infecția VHB, în timp ce doar 155.000 de decese (jumătate) sunt datorate hepatocarcinomului asociat cu infecția VHC.
În concluzie, monitorizarea pacienților cu infecție cronică VHB (dar și cu infecții VHC, VHD) este obligatorie pentru a stabili momentul optim pentru terapie antivirală, pentru a stabili eficiența și răspunsul la terapie (în cazul pacienților cu tratament antiviral) și nu în ultimul rând, pentru a depista din timp evoluția spre complicații a acestor pacienți. Este benefic pentru pacient ca o eventuală evoluție spre hepatocarcinom să fie depistată atunci când poate beneficia de cura chirurgicală.
În general, costurile prevenției unei boli sunt mai mici decât costurile alocate tratamentului ei.